Au fost, ne-au vizitat, noi i-am admirat, lor nu le-a pasat,au pierdut in graba o pana.Au plecat. Ei mereu cu aerul ala superior si invingator. Noi pe aici pe jos, incercând sa-i convingem sa mai stea sau macar sa se mai opreasca si alta data,in drumul lor spre si dinspre mare.Zau daca mie nu-mi vine sa ma urc pe o aripa din aia mare si frumoasa.Sa zbor si eu cu ei ca in poveste.Sa vad si eu cum vad ei, sa simt si eu cum simt ei. Probabil mi-ar fi putin rece, sau poate as ameti de inaltime ,dar le-as spune sa zboare lin sa vad si eu orasul de sus, si casa,si parcul, si daca mai avem timp sa vizitam si orasul vecin.Si sa stabilim o ora de zbor in fiecare zi de miercuri,sa zicem. De la 9 la 10 ar fi frumos,ca e dimineata,e mai caldut, soarele nu m-ar bate in cap si aerul e proaspat. Nu cred ca m-ar refuza ,ca par baieti buni. N-ar fi pe gratis, as asigura eu combustibilul. Ca doar de pâine nu ducem lipsa, ba la o adica daca e cazul de premium le fac eu pâinea mea din faina integrala si ecologica, ca sa reziste la zbor cu gabarit depasit. Daca nu o sa-i amenint ca nu le mai dau pana pierduta inapoi.Ca am s-o tin eu si am s-o pun intr-un pahar cu apa sa creasca intr-o pasare. O sa-mi ia ceva timp,dar o sa se intâmple.Si voi zbura peste mare si oras cu pescarusul meu.Poate ca nu va fi dimineata,poate ca nu va fi lumina, poate ca de fapt va fi noapte .Dar voi vedea orasul in lumina felinarelor si marea in lumina lunii. Si ma voi trezi in fiecare zi cu secretul meu.Pe care nu-l voi impartasi si lor,ca sa nu inceteze sa ne mai viziteze,de teama sa nu-si piarda si alte pene.Pentru ca ei nu vor sa fie carausi pe cer.Ei cred ca zborul frumos si maiestuos e doar al lor. Si lumea si-ar pierde poezia daca oamenii ar zbura pe pescarusi.Dar eu am sa pun pana macar sub perna,poate imi cresc la noapte aripi albe.
-
Follow
Following
Already have a WordPress.com account? Log in now.
silving.wordpress.com 
Mie mi-e frica de pescarusi :)) Am, despre ei, imaginea aia din filmul lui Hitchcock, am senzatia ca o sa vina sa ma ciocaneasca in cap. De ulii, de exemplu, nu mi-e frica desi sunt, in principiu, mai agresivi… 🙂
🙂 Ala era un film cu pescarusi de plastic :D. Sau nu, da’ is blânzi,nu vin ei sa te ciocaneasca pe tine in cap,de parca alta treaba n-au 🙂 Poate daca mai scriu mult depre ei,si mai pun poze, sa-ti treaca si tie frica asta intr-o buna zi 🙂
Ei, cat timp stau la munte, nu la mare, nu-i mare problema, ca nu-i prea intalnesc. Dar… cine stie, poate intr-o zi o sa-mi devna simpatici 🙂
I-am văzut şi eu duminica trecută, în dimineaţa când ne-au inspectat terasa. N-au găsit nimic de îngurgitat aşa că nu ştiu cât au fost de mulţumiţi, înainte de a-şi lua zborul spre podul Öresundului.
Eu le dau de obicei ce ne ramane din pâine,biscuiti,etc. Si-mi place cum se cheama unul pe altul si-si dau coate ca aici e de mancare 🙂
Minunata povestirea. Sigur daca am invata sa ne apropiem de ei, ne-ar oferi totul gratis, chiar si combustibilul de care aminteai, l-ar da bonus, doar sa ii insotim , doar sa ii intelegem, de ce prefera cerul in locul pamantului, de ce prefera albul imaculat in locul mizeriei, de ce prefera linistea inaltului, in locul pamantului galagios. Eu m-as da pe “mana” lor o tura de “inaltul cerului”
am mai gasit o pana azi, ti-o dau tie sa o pui in apa sau sub perna si poate afli raspunsul lor 🙂
Sarumana multumesc. O sa iti timit pe email adresa de corespondenta, ca sa nu fie chiar asa vizibila pe blog!)))
da’ poate daca ii dau drumul in aer si-i spun numele tau, vine singura 😉
Daca stii ca ai mai procedar asa, iar numele meu e unul pe care pot sa il ineleaga si pescarusii danezi, e OK!)). Multumesc ca m-ai facut părtas la frumusetea pozelor!