Leagănul (Parfum de)

                                                     

-Tamu’, dă-mă și pe mine în leagăn!

Tamu scapă din mână ziarul pe care îl citește la lumina unui bec anemic în jurul căruia se învârt molii și mai anemice și care din când în când se izbesc cu figurile de sticla becului de un galben hepatic. Stă și el în balcon la răcoare, atâta câtă se strecoară la etajul 7 –ajutată de un ventilator care dă cât poate el de tare din toate aripile, fără prea multă izbândă se pare, judecând după broboanele de sudoare de pe fața lui Tamu. Lângă el, ea își face vânt ca o a doua Marie Antoinette, și-i mai flutură și lui câteva bătăi de evantai însoțite de bătăi gingașe de gene. Stau amândoi pe taburete tapisate, el citind, ea gânditoare,cu ochii în zare.Pe măsuța joasă sunt resturi de pepene din care ea mai ciugulește cu o mână din când în când.

-Nuța, ți-e rău,dragă? Îi aruncă el un ochi iscoditor, după care se apleacă după ziar, iar shorții o iau și ei în aceeași direcție, în jos, lasănd să se vadă crăpătura fundului.

Trebuie spus că Tamu și Nuța sunt numele lor de alint. Prescurtări de la Hipopotamu și Balenuța. Că așa îl vede ea , mare și puternic ca un hipopotam. Iar el, cum e pescar înrăit, nu putea s-o alinte altfel pe peștoaica lui. Mai în tinerețe îi spunea Știuca, dar cu vremea i se părea lui că nu i-ar face dreptate altfel, așa că a căutat o altă denumire drăgăstoasă și mult mai evidentă. Ea însă își amintește că pe vremea când pletele ei ondulate erau roșcate de la natură și asortate pistruilor lui, i se spunea Sirena. Așa o strigau toți și ea avea o bănuială că el fusese primul care să-i spună astfel, atunci când era îndrăgostit de ea în secret și ea era cu altul, de pe strada vecină. Dar cu perseverență, răbdare și invitații la picnic cu crap prăjit, a cucerit-o definitiv și iremediabil. Serile se dădeau în leagănul din fața blocului, în bezna în care era cufundat tot cartierul. Abia așteptau să se ia lumina, să se facă întuneric și să să se întâlnească acolo ca două bufnițe cu ochii sclipitori de iubire. El îi făcea vânt și apoi se urca lânga ea din zbor. Se legănau în aerul parfumat de flori de cais și de zambile primăvara. Vara ronțăiau caisele coapte, sau felii de pepene din care li se scurgea zeama până la coate de miroseau și ei a fructele ale căror diverse sucuri li se uscau pe brațele subțiri. Toamna se înnegreau de nuci verzi și el spărgea alune pe care le împărțea galant cu ea. Iar când ei îi era răcoare îi dădea puloverul lui, pe care ea și-l punea peste al ei și se cuibărea la pieptul lui tremurător. De emoție, credea ea. De frig,simțea el, dar tăcea chitic.

Acolo a cerut-o de nevastă și ei i s-au umezit ochii de fericire. Acum nu se mai lua lumina și el a putut să-i vadă privirea strălucitoare. Nu știa dacă de la lacrimi, de la felinar sau de la reflecția inelului cu imitație de diamant pe care i-l pusese pe deget.

De atunci nu s-au mai dat în leagăn, că se făcuseră oameni serioși între timp. Deși leagănul tot acolo era, că el s-a mutat la ea, apoi socrii s-au retras la țară să-i lase pe ei doi porumbei, chiar dacă mai apăreau uneori pe neașteptate când le era lumea mai dragă. Se dădeau alții în leagăn, copii. Nu prea mai mânca nimeni felii de pepene, mai degrabă ronțăiau semințe. Și nici leagănul nu mai era același, că se uzase după atâta timp și fusese înlocuit cu unul mai trainic, deși unii băieți se străduiau din răsputeri să-i încerce trăinicia.

În seara asta nu era nimeni. Era doar o seară înnăbușitoare și toți erau amorțiți prin balcoane.

Nuța se ridică să privească peste balustradă.

-Tamu,vreau în leagăn! se aude repetat în aerul stătut. De la etajul 7, leagănul se zărește ca o pată neclintită și întunecată. Nuța ține între degete o bucățică de pepene. Cu cealaltă mână îl ia pe Tamu de bărbie, se uită în ochii lui să vadă de a înțeles și-l trage apoi de pe scaun în timp ce îndeasă în gură bucata de fruct. Tamu n-a înțeles dar se împotrivește și nu prea, moleșit de căldură.O urmează prin sufragerie, în hol și afară la lift. Până să se dezmeticească e deja la parter. Afară  aerul e nițel mai suportabil ca sus. Se mai înviorează și Tamu. Nuța îl trage încă după ea, glonț spre leagăn. Se așază puțin mai greu pe scândura de lemn vopsită verde și așteaptă zâmbitoare și emoționată. Ultima dată avea vreo 30 kg mai puțin. Ea,desigur.

Tamu mișcă încet leagănul din inerție, cu o mână. Nuța îi vede pe vecini în balcoane cum se uită, unii se ridică sa vadă mai bine peste balustradă, alții trag cu ochiul printre rufele la uscat și jardinierele cu mușcate, vecina de la parter care îi vede mai îndeaproape le face șovăitor cu mâna. Nu-i sigură ca nu are halucinații de la căldură și i se pare că-i vede pe vecinii ei de sus. Măcar că-i recunoaște ei fusta cu buline albe care se văd ca ochi rotunzi fosforescenți în noapte.

Încep să aibă o bănuială și ceilalți și se uită hipnotizați la cele doua umbre care par să înghită leagănul subțirel. Una se leagănă și una împinge. Vecinii nu pot vedea figura satisfăcută și visătoare a umbrei ce se leagănă, nici pe cea încă nedumerită a celeilalte. Aerul miroase puternic a regina nopții și greierii se strigă unul pe altul.

-Hai sus lângă mine! rostește Nuța extaziată. Mai ții minte că așa făceai?

Tamu schițează un surâs amuzat în colțul gurii. S-a dezmeticit și el parcă. De mult nu se mai uitase așa la leagănul ăla pe care îl vedea de altfel mai zilnic de la fereastră. Mai împinge o dată și încearcă să sară pe scîndura verde. Nu reușește din prima. Nu mai are nici el 16 ani și cu siguranță greutatea i s-a dublat, nu doar vârsta s-a triplat. Nu se lasă, ambiționat de moment și de sclipirea trecutului. Nuța îl încurajează. Hai că poți! Tamu știe și el că poate, și-a pierdut doar îndemânarea, atunci făcea asta seară de seară. Cântărește din ochi leagăn, viteză,greutate, unghi și sare. Sare pe leagăn,adică. Succes! Uite că nu s-a schimbat chiar așa de mult cât ar zice timpul. Nuța e fericită, Tamu e mândru și satisfăcut. Un scrâșnet le tulbură momentul, dar îl trec repede cu vederea. Cu auzul, mai degrabă. Nuța se cuibărește lângă Tamu și se mai aude un scrâșnet, mai îndelungat și mai strident. Nuța o mai vede doar pe vecina de la parter că ar vrea să strige ceva, și se trezește că nările-i sunt invadate de praf  și fundul o doare groaznic. Ochii îi lăcrimează și ei, dar nu ca acum doua decenii jumate. Acum i-a intrat ceva în ochi, vreo pietricică minusculă care nu e nici măcar copie de diamant. Tamu se adună și el de pe jos. Îl doare capul de la scândura ce l-a izbit în frunte. Stele verzi se învârt în jurul leagănului căzut la datorie. Undeva chicotește un copil. Altundeva se aude un hohot de râs. Tamu o trage pe Nuța de mână s-o ridice. Se scutură de praf, își aranjează hainele pe ei, se uită unul la altul și în ciuda durerii și a păsărelelor imaginare al căror ciripit cred că îl aud, îi pufnește râsul. Se strâng în brațe și se uită drăgăstos unul la celălalt:

-Te iubesc, Tamule!

-Și eu te iubesc, Nuța mea!

Se îndreaptă  spre intrarea blocului șchiopătând împreună, de mână, ea cu cealaltă mână pe fund, el cu  mâna la cap.Î n urma lor, leagănul stă neclintit, desprins din încheieturi, ca o jucărie stricată căreia i-a trecut vremea. Aerul miroase puternic a narcise și a caise.

Pentru Povestea Parfumată a Mirelei Pete.