Prin ferestre

Dimineață. 1 grad. Mă grăbesc spre tren ca o Scufiță Roșie în haina mea elegantă roșie  și cu căciula din lână moale și roșie cumpărată prin septembrie de la un târg finlandez. Cei mai mulți care trec și ei în grabă pe lângă mine sunt în haine întunecate. Primului tren îi văd coada șerpuitoare și gâfâitoare în urmă și nu pot decât să-l aștept pe următorul fără să citesc măcar titlurile ziarelor pe telefon, ca de obicei, să nu-mi înghețe mâna ce ar trebui dezmănușată.

10 minute și trenul vine, mă așez în zona tăcută și liniștită adică acolo unde mă aștept să-mi citesc cartea în liniște. A House without Windows ( O casă fără ferestre), mi-am luat-o din Hamburg și nu mai am multe pagini din ea. Lângă mine o doamnă butonează și ea telefonul în liniște. Până când scoate din geantă primul ziar și-l răsfoiește agresiv și zgomotos, pagină de pagină, fără să zăbovească mai mult de o secundă pe fiecare din ele. Ziarul e mare și dens și fiecare foaie e întoarsă cu nerv, de parcă ar trebui sfâșiată. Primul ziar e devorat în niște interminabile minute scurte. Din geantă iese al doilea. Aceeași manevră. Între timp întorc și eu o pagină. Singura. Al treilea ziar apare din aceeași geantă și e întors la fel de furios. Al patrulea. Pe măsuță e un teanc și eu am întors vreo două pagini din cartea mea în tot răstimpul ăsta.

Doamna abandonează ziarele și rebutonează. Se anunță stația și-mi bag cartea în geantă. O s-o citesc pe drumul de întoarcere, vreau s-o termin azi și privesc pe fereastră ultimele minute.

La Academie, tema săptămânii ăsteia e Din pământ pe masă și pe lângă ideile creative, miercuri e un prânz comun numai din ce putem produce de prin grădinile noastre. Eu am zis că nu produc nimic, că nu știu de vrea cineva ceai de gălbenele. Se pare că vom mânca multe mere și câțiva cartofi. Discutăm, eu mâzgălesc niște caricaturi, terminăm, ne ducem fiecare în zona lui cotidiană, mă îndrept prin urmare spre Scuptură. Mă lipesc de calorifer și nu mă dezlipesc vreun sfert de oră. Prin fereastră văd grupa de Pictură invadând intrarea de afară a Scupturii. Profesorul, în frunte, verifică o bârnă și bate un cui. La un metru de intrarea noastră. Ce nu m-aș fi așteptat vreodată să văd în curtea Academiei de Artă atârna într-o clipită de cuiul din fața noastră. Un pui de căprior. Vânat de profesorul pictor. Ceilalți se învârteau în jur și făceau poze. Eu am simțit că-mi scade glicemia prin fereastră. Au plecat și l-au lăsat acolo, cu picioarele subțiri în aer, cu limba între dinți și ochi sticloși.

 

La prânz am avut o supă gratis, pentru că data trecută supa de conopidă părea a fi de chili. Era o rețetă nouă și bucătăreasa n-a nimerit-o, așa că azi eu și colegul meu cu care împart supele de obicei, am avut o porție gratis de supă de linte la cafeneaua obișnuită.

La întoarcere Bambi tot acolo era, singur și părăsit. Nu pentru multă vreme. Alaiul s-a reîntors și a început jupuirea. Capul, retezat primul, privea de pe o masă, cu limba încleștată, tot ce i se întâmpla corpului. Cuiul a cedat și profesorul vânător l-a luat în brațe ca într-un tango macabru. Profesorul meu de Sculptură bătea cuiul la locul lui. Pielea a fost trasă și scoasă de amandoi și aruncată într-o ladă albastră. Profesoara de Ceramică avea s-o ia acasă și blana stătea acolo, ghemuită, moale și tristă, reflectată în pereții albaștri lucioși.

Am plecat spre tren și l-am lăsat pe profesorul pictor vânător dezmembrându-l pe Bambi cu un fierăstrău mic.

În tren mi-am scos cartea. Vecinii de alături vorbeau dar de data asta nu mai eram în zona mută. Era timpul orei de aur, a soarelui blând de dinainte de apus. Era lumina aceea rară și aurită de toamnă însorită și înnegurată totodată, un cer ce sta a se prăvăli cu ninsoare și totuși câmpii, păduri, case străluceau încă neștiutoare.

Mi-am ridicat ochii din carte spre fereastră, cât să văd pe o luncă din asta întinsă și aurită trei căprioare.

Acasă vikingul mi-a zis că sigur doamna cu ziarele din tren era jurnalistă. Că așa face și fostul prim ministru când își bea cafeaua de dimineață. Doar titlurile.

Ce titlu să-i pun articolului meu ca pagina să nu fie trecută cu vederea într-o secundă?