Umbrela galbenă

De dimineață, în drum spe tren, apoi spre Academie, spre cursul de ceramică unde fac oale și ulcele pe roată și e o activitate foarte relaxantă, deși grea, că nu te gândești la nimic decât la bulgărele ăla de lut din fața ta și la cum să-l ondulezi după voia ta fără să ți se îndoaie între palme ca un castel de nisip luat de apă.

Soarele de la trezire a fost repede împins de nori într-o gaură, l-au acoperit și bătucit bine ca să nu iasă și nici n-apucasem să fac 20 de pași din casă și a început să picure. Aveam haină de ploaie, dar știam că era avertisment de rupere de nori  și speram să nu fie totuși așa, să pot ajunge măcar la tren. Cădeau picuri mari și grei și rari dar încă le făcea față gluga. Pe aproape de gară au început să se grăbească unul după altul de parcă abia așteptau să dea cu capul de asfalt. Tot pe atunci a apărut de după colțul capătului străzii primul om cu umbrelă galbenă. Încă unul după el. Și încă unul. Veneau ordonat în șir indian, ca bile extrase la loterie. Toate galbene. Abia așteptam să dau colțul să văd și eu ce mașinărie scuipă umbrele galbene cu oameni sub ele.

De cum am ajuns să traversez spre gară, un tânăr chipeș cu umbrelă galbenă deasupra capului și cu o alta nedeschisă în mână a alergat voios spre mine peste trecerea de pietoni și m-a întrebat: N-ai nevoie de o umbrelă? Ba bine că nu, zic! Mi-o dă pe a lui, îmi zice că mai ales azi o să am nevoie de ea, zâmbesc, chiar așa, zic, și încă galbenă, iubesc culoarea asta, mulțumesc, cu plăcere, hai la tren, pe lângă alți 2 colegi de-ai lui cu umbrele galbene. Peronul devenea și el treptat galben, după cum ieșea câte cineva din pasaj spre linia ferată.

Umbrela e bună, imensă și trainică și mi-a prins tare bine când am ieșit din tren în ploaie. Sigur, și acolo mai era câte un galbejit pe stradă, semn că venea din același loc ca mine.