Vânt de primăvară dar nu chiar

Ne-am trezit cu ceață, până ne-am mai învârtit, copiii cu școala online, eu cu ceaiul meu verde, s-a făcut soare și mi s-a părut că e primăvară. Am ieșit întâi cu cel mic care a vrut un panini cu ton de la cafeneaua lui preferată și ne-am înveselit de florile din parc. L-am adus și lăsat acasă cu sandviș cu tot și eu am ieșit la mare, că dacă n-o văd câteva zile n-am stare, cel mai bine e zilnic. Acum trecuseră deja vreo 5 zile de vreme capricioasă și fără plimbările mele în pas voios de cel puțin 5 km. Am plecat cu soarele, m-am îmbrăcat cam prea lejer pentru că de obicei mă încălzesc de la atâta mers și am cam înghețat când m-am oprit să mai admir peisajul cu soarele ascuns, dar bine că m-a luat vikingul în drum spre casă, uimit că mă vede uscată, căci trecuse prin oraș și ploua. Așa am înțeles și eu că norii din zare nu erau doar de decor, puși să dea bine în poze de efect. Am avut noroc. Dar înotătorii de iarnă, sau cum se numesc, care au ieșit ca ciupercile după corona, de nu mai ai loc pe niciun pod de ei, de ai zice că e vară dacă n-ai mai vedea câte un om normal pentru vremea asta, în haină groasă, nu s-ar fi sinchisit nici de ploaie, cum nu-i deranja nici când marea era înghețată.

Azi m-am bucurat de primul fluturaș al anului, unul gălbior, și am alungat cu dispreț prima muscă. Primul bondar era să dea cu capul de fereastră.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s