Ziarul

Stau în atelierul meu cu ferestre mari și de jur împrejur și văd o haină portocalie cu un braț de ziare. Mă destind instinctiv și o urmăresc cu privirea, așteptând să o văd introducând ziarul în cutia mea poștală. Trece în sus pe alee, se oprește la cutia vecinului de mai sus, mă încearcă o mică nedumerire dar n-o las să prindă contur, sigur se oprește la cutia noastră pe drum înapoi, după cele încă 3-4 case mai sus.

Trece înapoi sprințar, are o mică ezitare la intrarea noastră, aruncă o privire ca și cum ar vrea sau n-ar vrea, trece mai departe în jos. Mi se ridică antenele. Ziarul ăsta l-am așteptat de o săptămână. Nu că nu l-aș fi putut cumpăra, dar nu l-am găsit. Nici nu știu dacă se vinde ca atare sau doar cu abonament și excesul se mai distribuie din când în când, cu o săptămână mai târziu când știrile nu mai sunt așa de actuale, locuitorilor. E un ziar local pe care de obicei îl răsfoiesc cu nostalgia răsfoirii presei pe care acum o citesc on-line și nici măcar n-o mai răsfoiesc decât rareori, mai degrabă scanez titlurile dintr-o privire în timp ce-mi beau ceaiul verde- și apoi îl pun în teancul destinat lutului ceramic sau în containerul pentru maculatură.

Dar acum vreo 2 săptămâni sau mai puțin s-a întors fii-mea mijlocie de la școală și ne-a zis că stătea în parc cu niște colege când două doamne au venit să le intervieveze, cu acord, cum e să fie iar la școală, după redeschidere. Și tot cu acord le-au făcut și o poză. Noi acasă, ba am crezut că e serios, ba că nu, am verificat presa locală vreo 2 zile și am lăsat-o baltă. Peste alte niște zile a venit fii-mea triumfătoare la mine cu laptopul: ți-am zis! Uite! Și clar, sub titlul: Ora de Engleză în parc la soare, era o poză cu 5 fete din care a mea în prim plan, frumoasă și zâmbitoare. Sau așa am crezut eu, că fii-mea a zis că nu arată bine deloc, bla bla, alint de adolescentă.

N-am găsit ziarul în ziua aia sau următoarea, că am vrut să am și ediția printată. Care ediție printată nu e mereu livrată ci doar rareori, dar găsisem în poștă ediția precedentă și speram că poate continuă și săptămâna asta.

Deci băiatul a trecut de noi în pas sprințar și eu am am ieșit val-vârtej după el, în papuci de casă de lână galbenă- cumpărați în Berlin- pe trotuar în jos, ignorând vreo două priviri ale muncitorilor constructori de peste drum- care transformă de vreo 2 ani un cămin studențesc în complex de locuințe și pare că în sfârșit de apropie de final.

Să-l strig nu puteam că nu știam cum și nici n-ar fi auzit în zgomotul de utilaje de construcție. Am mărit pasul cât am putut, aproape l-am prins la o casă în jos, dar a urcat și a coborât niște trepte ca un robot teleghidat, fără să se uite în jur, fără să-mi audă hello-urile, deși tehnic era la 2 pași a trecut pe lângă mine ca un zombie și până să-nțeleg că asta chiar se întâmplă, am rămas în urmă, uitându-mă după el și după căștile din urechi. Am luat-o în sus spre casă, mi-am schimbat papucii galbeni cu adidașii și am urcat spre vecin. Cu gândul să-i cer ziarul, sau ziarele pe care le-ar fi avut recente, că el oricum are abonament îmi pare, că mereu primește ziare, știu că de la mine din atelier văd foarte bine cutia lui poștală, și uite, fata mea e în ziar, știi, fata aia pe care o vezi tu dansând în fața oglinzii când stați voi la masă sau când te duci în camera unde ții paharele în dulap, chiar dacă e un gard viu între casele noastre acum e cam desfrunzit și nu se poate să nu o vezi și să nu o recunoști, te superi să-mi dai mie ziarul după ce l-ai citit, sau dă-mi măcar poza.

Vecinul n-a răspuns la ușă, nu știu dacă nu era acasă, dacă n-a auzit sau dacă nu și-o fi zis nu-i răspund ăsteia, că cine știe ce-o mai vrea de la mine acum, data trecuta când a fost la ușa mea mi-a cerut să nu mai las aprinsă până târziu lampa de pe aleea mea care se întâmplă să fie în fața dormitorului ei, a naibii lampă, și ea nu poate dormi, dar n-ai perdea, am întrebat, ba da, am perdea albă dar nu vreau să-mi pun și o perdea groasă și întunecată că e claustrofobică, înțelegi, mi-a zis, și m-am uitat puțin lung și de atunci încerc să sting lampa la timp sau să n-o mai aprind deloc, îmi reușește, cu mici excepții, dar eu ușa vecinei ăsteia pretențioase n-o mai deschid. Nu știu dacă așa a fost. N-am insistat și am făcut cale întoarsă spre aleea mea și am continuat iar în jos, poate că băiatul cu ziarele o mai fi prin zonă, zăresc la capătul străzii o dubiță albă cu ușa deschisă, mă apropii și văd teancuri colorate și lucioase de reclame printate și un teanc mat de ziare locale. Ăsta e, și mă gândesc dacă să apuc un ziar și să plec că oricum nu vede nimeni sau să aștept băiatul-robot că acum nu are cum să mă ignore, mă așez cu fundul pe ziare dacă trebuie. Dar hai să mă uit primprejur puțin, îmi zic, și ies în bulevard și văd portocaliu venind spre mine. Mă duc spre el, mă agit în fața lui, scoate agale o cască din ureche, se uită dar pare că nu mă înțelege, English, please, îmi zice, mă repet pe engleză, arăt spre ziar, îi zic că a trecut pe lângă cutia mea și că de data asta chiar îmi trebuie, îmi dă ziarul, îmi zice că data viitoare o să fie atent, asta nu mă mai interesează, mulțumesc și plec cu ziarul înapoi spre casă, încep să-l răsfoiesc din mers, mă uit la dată și nu e aceeași cu a ziarului printat, e incredibil, ar trebui să fie ziarul ăsta, credeam că e ăsta, adică atâta degeaba, văd o poză cu albastru pe care o recunosc din ediția online, deschid iar să răsfoiesc mai departe, apare poza fiică-mii, frumoasă și zâmbitoare cum o văd eu, mă fac și eu măcar zâmbitoare, închid ușa după mine, scot adidașii, mă întorc mulțumită în atelier și încep să desenez întâmplarea.

#mydrawndiary Instagram

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s