De dimineață mă sună tata. Mă dau mai la geam, stau în semiîntuneric să mă deslușească. Tot ca un contur arăt. Cerul începe să se lumineze, ce bine că nu e iar ceață! Poate va fi un răsărit frumos peste mare azi. N-am mai fost să văd un răsărit de prin primăvară, atunci umblam mult, cam zilnic, 10.000 de pași treceam lejer. Apoi m-am oprit brusc, ca Forrest Gump. Nici măcar cu vikingul nu m-am mai ciondănit, ca să ies în trombă, trântind ușa, glonț spre mare și el să vină după mine să mă caute cu mașina. Ori m-am domesticit, ori din cauză că de cele mai multe ori, mașina e la fii-mea. Sper că cea din urmă.
Mi se face dintr-odată dor de un răsărit. Înghit rapid cana de ceai, iau haina și fularul și ies, peste zece minute e programat să apară soarele. Mă încălzesc repede, spre mare e o pâclă gri albăstrie, realizez că n-o să fie niciun răsărit la vedere. Păcat, dar măcar am făcut primul pas din cei mulți. O pată roz îmi dă de înțeles că soarele își vede de treaba lui, în spatele pâclei. Mi se pare că văd o pungă de plastic dar e un calup de spumă. Se mișcă în valuri ca o focă grasă.
Merg de-a lungul mării, rozul se dilată și dinăuntru iese soarele. Nu e spectacular, cum mi-am imaginat când am pornit la drum, dar e mai mult decât am crezut când încă nu ajunsesem.
Îmi vine să mă întorc dar nu sunt sigură, până mă hotărăsc ce să fac, merg. Mă încarc de energie de la aerul de toamnă cu miros de nuci și de la danezii care trec pe lângă mine, cu câinele, pe bicicletă și zic bună dimineața. Oamenii ăștia se trezesc politicoși.
Soarele urcă vălurit, e transparent, parcă s-ar pregăti pentru eclipsa de mâine. Orașul rămâne în spate, îl văd de la distanță în ceață, aici la mare soarele a răzbit norii și strălucește în voia cea bună. În depărtare pescărușii vorbesc. Am crezut că-s femeile din caiacul care trecea mai devreme, dar nu mai e urmă de ele și chiar sunt pescărușii. Sunt foarte mulți, ca boluri argintii plutitoare și nu țipă, se aud ca la o întrunire omenească, un zumzet ca o bârfă colectivă.
Unul zboară pe lângă mal si se oglindește alb și clar în apă.
Nu-mi vine să mă întorc la orașul întunecat în zare dar nu pot să stau aici toată ziua. Abia fac cale întoarsă, că soarele alunecă ușor sub plapuma de nori și începe să tragă oblonul de ceață, de parcă ar fi ieșit doar să-mi țină companie. O veverița roșcată îmi taie calea, țopăie spre un copac într-o grădină. O doamnă cu păr alb iese agale cu o furcă. Îi spun că a urcat o veveriță în copacul ei și-mi spune da, știu, nu e minunat? Vine în fiecare zi. Anul ăsta nucul nu a făcut nuci bune, dar ei îi plac, o văd cum le ronțăie și eu i le las, nu le strâng. Mai venea și un iepure, cred că era bolnav si se retrăgea aici în pace. Nu l-am mai văzut. Crezi c-a murit? zic. Da, cred că da. Un scurt moment de tăcere pentru iepure, apoi zice că se duce să strângă frunzele căzute. Îmi vine să-i zic că am citit ieri că e mai bine să fie lăsate, sunt bune pentru pământ, nutrienți, și natura oricum îsi face treaba singură, dar îi urez spor la treabă, să aibă grijă de veverița din copac și plec. Peste un timp, o femeie trece încadrată de doi câini mari și frumoși. Îi ajung până la brâu și au mult păr. Par gemeni, dar sunt un cuplu, un el și o ea, îmi zice. O posibilă egretă stă pe o piatră mai departe. O linie aurie desparte marea cenușie de copacii din pădurea de pe celălalt mal al fiordului. Pe jos sunt frunze galbene, mere căzute, mănânc trei mure mici din tufișurile de lângă cărare, cele mai multe sunt roșii, necoapte, sunt tot felul de fructe de pădure de-a lungul promenadei, nu știu care sunt comestibile, nu știu dacă cele roșii și lunguiețe sunt coarne, rup una dar apoi o arunc. Un pescăruș se uită lung după mine, o rață alături nici nu mă bagă în seamă.
Sunt iar în oraș, lângă spital, la stradă, sunt flori de câmp și maci mari și roșii, ca vara. Nu cred c-am mai văzut maci și frunze de toamnă alături, îmi place contrastul. Vreau să le fac o poză, dar telefonul e mort, de când am plecat bateria era pe sfârșite. Am transpirat, îmi simt obrajii încinși. O iau pe scurtătură prin cimitir, mașinile parcate ordonat la intrare mă fac să mă gândesc că oamenii au condus până aici ca să se ducă să-si ocupe obedienți locurile de sub pietre. Un pâlc de copii de grădiniță aleargă în jurul unui copac și se aud veseli. Educatoarele îi adună să plece, se mișcă încet cu toții, mici și colorați. Îmi simt mușchii din coapse, mi-e foame, e bine să fii viu, chiar și în ceață.
silving.wordpress.com 