Ei, nu chiar uriașe, dar destul de mari încât să le ajungi până la genunchi, sau la coapse, sau la brâu. Eu, dacă mă uit bine prin pozele unde apar și eu, ajung așa, cam pe la fundul lor, cu indulgență.
Marea e neagră și se zbuciumă în toate părțile, nu-i de lăsat afară un suflet, doar dacă e pescăruș. Că ei zboară în pâlcuri mici și-s zburătăciți ca niște confetti de hârtie albă în intuneric, gri in lumina fulgerelor. Neobișnuită cu furtunile la mare deschisă,mă ascund în balconul care ne desparte, vântul vâjâie și miroase…
Eu: Dacă tot se pare, după prognoza meteo, că va ploua în sudul Spaniei fix de ziua mea ( adică am fugit de ploaia scandinavă să dau tot de ploaie?!), măcar un curcubeu să am, uite acolo- și fac arcul cu mâna peste mare). El: Nu cred… Nu cred că sunt curcubee atât de des…
silving.wordpress.com 